Avea doamna Maria, de la (fosta) Academia Cațavencu, o vorbă când voia să spună despre cineva că e un om bun. „Cozonacul lui Dumnezeu“, zicea ea. În ultimele interviuri, după pierderea alegerilor prezidențiale, vedem un alt Victor Ponta, de care nici nu știam că există, un cozonac, nu o sabie a lui Dumnezeu. Un băiat de treabă, pus pe împăcare și uitare, dulce spre dulceag, constructiv și cu un obraz la fel de gros ca atunci când spunea cele mai urâte lucruri. Povestea lui Ponta îmi aduce aminte de mitul lui Gyges, evocat de Platon.
Acel păstor care, după un cutremur, găsește o grotă și în grotă mormântul unui rege străvechi, pe a cărui mână descărnată se afla un inel fermecat ce te putea face invizibil. Inocentul păstor, aflat acum în posesia unui izvor de putere, își dă măsura talentului și reușește să ia locul regelui țării, omorându-l, luându-i, în prealabil, și nevasta. E o poveste despre cât rău poate zace în oamenii obișnuiți, banali, dacă li se dă puterea absolută. Îl văd pe Ponta în
aceeași situație. Forțele nevăzute ale istoriei l-au dus pe tânărul care pleca la Paris, ca adolescent, și dormea în gară, în poziții tot mai înalte, ca și cum un inel nevăzut îi deschidea porțile măririi și ale puterii. Puteau să-l lase la locul lui, iar acum Ponta ar fi fost taximetrist la Paris, sau vânzător la supermarket, sau, dacă era inteligent și pus pe treabă, putea deveni un om de afaceri, ar fi avut magazinul lui, sau ajungea administrator de hotel, sau avea una dintre miile de slujbe pe care le obțin oamenii inteligenți care nu au totul de-a gata. Dar zeii au făcut experimentul ăsta cu Ponta și, din toate drumurile pe care o putea lua, el a ales drumul ușor, al plagiatului, al pupatului în fund, al călcatului pe cadavre (unii spun că printre ele este și al fostului său coleg, procurorul Panait). Ca, în final, în cei doi ani de grație ai lui, de putere exercitată la maximum, să putem vedea ce ne-ar fi păscut cu Ponta dacă ar fi avut și puterea absolută, împreună cu partidul său.
Cu Ponta seamănă și onorabilul domn Cațavencu, Nae Cațavencu, din „O scrisoare pierdută“. Cât de smerit vine el la Zoe Trahanache, gudurându-se la modul cel mai jegos, după ce, cu câteva zile înainte, se vedea stăpânul jocului politic. Cum ziceam, în ultimele interviuri pe care le dă pe la televiziuni și pe unde mai dă el, Victor Ponta e un dulce respectuos. Cred că nu trebuie uitat cine e cu adevărat Victor Ponta. În opera lui, Caragiale era iertător cu personajele lui dâmbovițene. În viața reală, atunci când a pus mâna pe niște bani, Caragiale a plecat sătul de România direct la Berlin, în diaspora. Victor Ponta nu trebuie iertat. Ne-ar fi omorât.
Alexandru Vărzaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu